Despre mine...

De multe ori ni se cere sa ne descriem. Pare o intrebare simpla, in sensul ca poti spune trei, patru adjective pentru a raspunde,dar nu este asa, caracterul fiecaruia nu este unul sau mai multe adjective. Cu trecerea timpului imi dau seama cate parti ale caracterului meu ies la suprafata, lucruri pe care le-am stiut sau lucruri care au stat intr-o cutie sigilate. Am atuurile si defectele mele, am urcusuri si coborâsuri si adesea o inconstienta nebuna, am o latura slaba si fragila, dar am si o latura puternica, sunt încapatânata si nu renunt pur si simplu la ceva sau cineva, încerc sa lupt, dar uneori partea slaba din mine ma face sa ma prabusesc. Sunt sensibila si în acele momente de sensibilitate simt nevoia de a fi strânsa în brate, si rasfatata. Nu îmi place când cineva foloseste indiferenta, astfel ca o parte din mine, când vede acest zid, foloseste aceeasi indiferenta, desi nu îmi place deloc sau ma izolez. O alta latura ce face parte din mine este ca încerc sa patrund acolo unde nu îmi este mereu permis, în sufletul cuiva. Atunci când am acces, înteleg persoana, dar când nu pot patrunde, incep sa îmi fac idei despre acea persoana si nu întotdeauna îmi dau seama ce fel este, de multe ori se întâmpla sa gresesc sa cred ca cineva este bun si pe parcurs sa îmi dau seama ca nu este asa sau invers. De obicei instinctul nu ma înseala si doar atunci când închid ochii pentru a ma face ca nu vad ceea ce am intuit de prima oara se întâmpla sa gresesc (se pare ca am tot mers cu ochii închisi prin viata sau cu capul în nori). Îmi deschid inima si pun sentimentele înainte de orice, ma bucur cu putinul ce ma face sa ma simt bine, încerc sa gasesc ceva bun si pozitiv la cei care m-au ranit, caut mereu o mica luminita în întunericul în care ma aflu, ma pierd în tacerea ce ma sufoca, ma pierd în gândurile ce îmi împânzesc mintea, stau nemiscata si privesc lucrurile care nu îmi plac, care îmi fac rau, care m-au ranit si m-au facut sa sufar, care au calcat în picioare sentimentele mele si ma intreb: pentru ce ? pentru ca mi-am deschis sufletul si am dat fara sa cer nimic în schimb? pentru ca am pus sentimentele înainte de orice ? Uneori ma învalui în melancolia unei melodii compusa din note triste, taceri, lacrimi. As vrea sa tip sa urlu, dar nu scot nici un sunet, simt doar lacrimile alunecând pe obraji. Mi se întâmpla adesea sa asist la rautatea unora si nu reusesc sa nu raman uimita, sa nu ma enervez si ma întreb mereu: de ce ? poate nu ar mai trebui sa îmi pun aceasta întrebare ... dar o pun ... DE CE UNELE PERSOANE POARTA NUMAI RAUTATE ÎN SUFLET ? As vrea sa am o oglinda... prin care sa pot vedea sufletele oamenilor, sentimentele lor, si cuvintele ce nu le rostesc. Uneori ma privesc in oglinda si ma întreb ce este înauntrul meu sau unde gresesc?  e gresit sa cred în povesti? în tot ceea ce ma emotioneaza ? în momentele de romantism? Cred în sufletele nobile si sensibile, în delicatetea lor înfinita. Poate ca eu sunt cea care greseste, eu, care cred ca totul este atât de limpede si pur asemeni unei lacrime. Asadar e greu si imposibil sa te descrii în cateva cuvinte....

Suferinta

Sunt zile ca aceasta cand iti simti sufletul inecandu-se in lacrimii, te doare ca nu poti face nimic si continui sa mergi alaturi, impreuna pe drumul tacerii, cu doar un pas intre voi... iti amintesti ca ai incetat de mult sa mai stai de vorba cu sufletul tau, rascolesti in cotloanele amintirilor si aproape nu reusesti sa-ti amintesti cand ai intrebat ultima data: Ce faci suflete, cum esti?.... oare cand ai incetat sa stai de vorba cu el?... 

Nu va mai tineti de mana , nu mai vorbiti, mergeti tacuti neprivind inapoi, privesti inainte si nu vezi decat un drum pustiu, unde nu-i nici toamna , nici iarna, unde nu mai inmugureste surasul pe buzele voastre de tacere usate.... au incremenit gandurile, s-au uscat cuvintele.... e gol, e trist, e pustiu.... e nimic, nicaieri si nicicand.... 

E doar ecoul unor pasi tarsaiti peste amintirile umede, e doar umbre strivite sub talpile aspre, e doar cuvantul ce se zbate intre viata si moarte, tacand..

Astazi ma simt mai trista ca oricand, m-am trezit asa cu starea asta inexplicabila ce-mi sufoca gandurile, imi ucide zambetul si-mi usuca lacrimile... se strang toate parca in acel insuportabil haos al vietii mele... as vrea sa plang insa pana si lacrimile m-au abandonat... simt pentru prima oara in viata mea ca am pierdut ceva ce nu mai pot recupera, trist este ca nici macar nu stiu ce... simt ca ceva din interiorul meu a fost smuls si aruncat pentru totdeauna, ma simt goala pe dinauntru, pustiita de sentimente, de dor, de durere, nu mai simt nimic nici iubire nici ura, nici dor nici durere... si oricat mi-as dori sa nu fie asa nu pot, simt ca nu mai pot visa, nici macar spera.... oricat mi-as dori sa visez cu ochii deschisi asa cum am facut toata viata nu se mai poate....ma simt pradata de fiecare gand, sentiment sau speranta, ma simt pradata si in acelasi timp spulberata....imi simt visele furate, ......imi simt dorintele abandonate in barba asa cum se aduna lacrimile atunci cand parca nu iti mai pasa de ele si nu mai vrei sa le stergi nici cu mana,....nici cu batista...... nici cu maneca..nu imi  mai pasa de nimic... Sunt doar eu si gandurile mele, ma aflu in unul din rarele momente cand nu imi doresc nimic si pe nimeni in jurul meu... ma simt goala pe dinauntru, ma simt pierduta si singura....
Incerc sa inchid ochii si sa visez, daca as reusi sa-mi las imaginatia sa zboare poate as reusi sa intru in lumea din interiorul meu, in lumea mea plina de vise, iubire speranta si zambete, in lumea mea perfecta in care ma refugiam de fiecare data cand viata devenea prea dura sau prea greu de suportat... insa nu mai pot visa, si astfel am pierdut cheia pentru acea lume perfecta unde totul e posibil, lume mea interioara creeata din frumos, iubire, zambet si povesti.... ma simt golita de orice fel de sentiment, mi-am pierdut puterea de a visa si speranta.... 
Prea multa liniste, enervant de multa … prea multa tristete, insuportabil de multa!  Ecoul acela … ecoul ultimului meu vis se departeaza … parca nici nu-l mai aud!  Caldura ultimelor lacrimi ingheata, nu le mai simt, s-au uscat … Nu mai simt nimic, poate doar durerea din mine … Da! inca o mai simt, inca mai simt durerea Nu stiu … nici pe mine insami nu ma mai pot intelege … de altfel, cred ca nu m-am inteles niciodata … Cum sa ma poata intelege altcineva daca eu nu o pot face … ? …
Ce vreau acum? .... nimic, ai fost TU ultimul meu vis si ultima mea dorinta....
Ce mi-as dori?  nu stiu, poate un pic de lumina … poate un pic de caldura … poate macar un hohot de plans sau de ras … sau poate doar acest gol in care nu vreau sa ma afund …Dar NU! ... nu ma pot stinge in “haos”, n-as mai fi EU. Iar eu nu sunt asa … nu sunt o femeie slaba … nu pot permite acestei dureri sa ma inunde … sa ma faca roaba ei… NU! Eu nu pot pierde! Eu pot doar renunta … Si aleg sa nu renunt!

P.S Draga jurnalule, te rog nu te supara pentru toate aceste ganduri triste, insa vezi tu, asta e modul meu de a refula... Iti promit insa ca nu voi renunta!! Voi invata din nou sa visez!!